Ambele parti ale povestirii xD

Vântul adia și ne făcea să avem cu toții părul dat pe spate. Soarele era dezvelit, dar pe cerul albastru încă se vedeau niște nori lăptoși. În față se profilau niște stânci, galbene, roase de timp. Nici un pic de vegetație nu acoperea dealurile de piatră. Marea rosese atât de mult în rocă, încât nimic nu mai putea să crească. Pescăruși se plimbau deasupra noastră, planând împotriva vântului numai pentru a sta în aer cât mai mult timp. Probabil că își căutau de mâncare, dar mie mi se părea ca se joacă printre razele soarelui.

Iar marea... Marea fremăta, ca de obicei, cu aceași putere mistică asupra noastră. Era hipnotizant să te uiți la valurile verzui și înspumate cum se sting în stâncă.
Dar nu marea era ciudată la acest peisaj, noi eram. În jur de 15 oameni , de toate vârstele. Îmbrăcați ori în rochii lungi mătăsoase de vară , fetele, ori în pantaloni trei sferturi și cămăși de in , bărbații. Stăteam la vreo 30 de metri în largul mării, deși puteai să juri că eram în mijlocul ei, cocoțați pe niște piane ca să nu ne udăm. Stăteam și admiram priveliștea, stăteam și râdeam.

Nu știu cum ajunseseră aceste piane în mare, nu am aflat povestea lor , tot ce știam era că erau minunate. Erau sculptate în lemn, unele mai mari decât celelalte. Altele cu mai multe clape, cu mai multe efecte, ca niște sintetizatoare. Unele aveau modele atât de maiestuos concepute , altele erau simple dar grozave doar prin mărimea lor , sau prin numărul de clape.
Nu mă întrebați de ce nimeni nu le încercase până acum, poate ne era frică să nu le năruim și să picăm în apa sărată.

Dar acum , un domn se așezase la cel mai înalt și mai butucănos dintre piane. Cel care avea incorporat și un scaun pe care puteai să stai fără să te uzi decât la picioare.
Avea parul ca nisipul și lung până după urechi. Pielea îi era bronzată, iar mânecile cămășii gălbui îi erau suflecate până la cot dezvăluindu-i mâinile puternice.

Cu vântul care îi bătea în față, începu să cânte la pianul cel cu clapele mari. O melodie minunată răsună, cu tonuri grave, după cum era construit pianul, o melodie ce parcă , parcă o știam de undeva, dar nu puteam să o prind.
La un moment dat din spate, de pe un pian mai înalt și mai mare decât acesta, dar cu clapele subțiri, îl acompanie cu niște acorduri alt bărbat , mai înalt decât acesta dar cu aceleași plete nisipii.

Bărbatul de la pianul butucănos se uită în spate parcă uimit că mai e cineva care recunoaște melodia , dar văzând cine îi venise în ajutor îi zâmbi complice celuilalt bărbat.
După acest surâs misterios amândoi bărbații începură să cânte. Ahh și versurile mi se păreau cunoscute, dar nu le mai știam decât finalul.

Ceilalți oameni din jur care ascultaseră până acum vrăjiți, începuseră și ei să fredoneze melodia ca și cum toți ar fi știut-o de când erau în pântec.

Frustrată că nu pot să îmi aduc aminte cum se numește melodia, m-am apropiat prin spate de pianul cel masiv și m-am uitat la degetele omului ce se plimbau cu putere și agilitate peste clapele viguroase. Apoi, prin nu știu ce minune, parcă am intrat în mâinile bărbatului, parcă mâinile lui erau mâinile mele. Abia atunci am observat, clapele micuțe cu inscripții de deasupra clapelor mari. Am apăsat pe una dintre cele firave, și am observat cum sunetul se schimbă, fix ca la un sintetizator.
Parcă abia acum îmi aduceam cât de cât aminte de melodie...

Atunci m-am trezit din somn și mi-am amintit:









Asta e cea mai apropiata de ce am visat:




si asta:
CLICk