Sec

Octombrie a fost o luna seacă, seacă ,seacă din punct de vedere al blog-ului. Așa permiteți-mi să încep cu o postare atât de lungă că o să fiu nevoită să o împart în două postări :). O să fac un poll ca să văd cine a citit tot(un pic de psihologie inversă nu strică niciodată).

Și acum să încep cu un extras din jurnalul meu de pe 5.10.2009. Da, eu am și un jurnal făcut din hârtie unde mai scriu din când în când. De obicei lucrurile pe care le scriu pe acolo se perindă și pe aici, doar că mi se pare mai bine să scriu înainte pe hârtie.

Îmi pare că ideile au nevoie să se așeze, să petreacă un timp printr-un caiet închis, să vadă cum se simt cu ele însele.

Extras din jurnal de pe data de 5.10.2009:


”Ai observat că aici sunt numai gânduri triste? Ai observat că vin aici când am nevoie de prietenul care nu o să mă trădeze niciodată?
Nu vroiam să încep așa.
Vroiam să-ți spun cât de singură și abandonată mă simt, din nou. ”Cum vreau să ne prefacem cu toții că e frig și să ne îmbrățișăm.”

Cum vreau din nou fericirea aia. Cum lacrimile sunt acolo, în colțurile ochilor numai că nu vor să iasă... bine poate nu le las eu.

Nici măcar aici nu am curajul să-mi expun sufletul complet.

Mi-e frică de mine și de gândurile mele proprii. Mi-e frică să mă cunosc mai bine. Știu sunt o ciudată. Poate ciudat de normală uneori.

Iar mă simt goală. Dar nu goală ca în februarie anul acesta. Ci goală altfel. Nu goală de iubirea cuiva. Goală de idei, goală de timp liber- Vreau vacanță! Vreau surprize! Vreau ceva nou, inedit, ieșit din comun!

Vreau schimbare de orice fel!

Însă nimic nu s-a schimbat de când a început școala. Nimic nu m-a făcut să tresar și să spun wow ce chestie. Poate doar oameni. Oameni pe care îi credeam altfel. Oameni care simt și ei un gol sau altceva.

Știi jurnalule, vreau să fac ceva cu viața mea.
Ce înseamna a face ceva cu viața?
Vreau să încep un proiect.. un ceva.

Sunt o proastă, pe hârtie spun ceva dar sunt sigură că nu o să se întâmple nimic.

Lumea fuge de mine, zici că am râie sau ceva. Mă simt bolnavă de o boală care se transmite. Doamne ajută că mai sunt și alți bolnavi.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru Liza și pentru Lavinia.
Și mă rog ca atitudinea unor.. nici nu știu cum să le zic acum.. prieteni, amici, foști amici... Purice și Adi.. să se schimbe, sau măcar să îmi dea o palmă peste față și să îmi spuna direct despre ce e vorba.

Simt că sunt la liniștea de dinaintea furtunii. Undeva între două perioade. Simt ca ceva trebuie să se întâmple, dar cu cât aștept mai mult cu atât voi fi mai dezamăgită.

Am nevoie de un psihiatru, deci probabil asta va ajunge într-un loc public. Am nevoie de sfaturi și asta repede până nu mă transform în ceva care sigur nu o să-mi placă.

Știi, Stoica avea dreptate, am nevoie de părerea altora. Îmi place să mi se dea importanță ca tuturor oamenilor dealtfel.

Sunt sinceră acum. Eu fără lumea înconjurătoare aș fi .. sau mai bine spus NU aș fi.

Mă întreb dacă exista o genetică a ideilor. Dacă unele idei ale oamenilor sunt preconcepute din ADN.

Vreau să plâng. Îmi închid lumina și plâng. Mâine mă scol devreme, fac pe buna samariteană și îmi fac la mate.
În seara asta plâng!”


Gaataaa! Acum nu uitați că aceste rânduri au fost scrise cu 1 luna în urmă. Nu vi se pare că viața are o modalitate a ei de a se juca cu noi? :D

Toate acele lucruri s-au rezolvat. Noroc, destin sau fapte? Nu știu .. Cert e că nici măcar frunzele nu pot să îmi spună adevărul. :D